Prin resursele inepuizabile de expresivitate şi de jovialitate, prin tonul, uneori jocular, al evocării sau prin tendinţa voit persiflantă, deloc agresivă, a unor repere biografice, Marcel Vişa practică o poezie aflată, aproape în permanenţă, sub asediul unei imaginaţii debordante. Între virulenţă şi sarcasm, între ludic şi parodic pendulează temperamentul său poetic, foarte calculat şi, uneori, rezervat, aş spune, din moment ce îşi ascute simţurile sau versurile ca pe nişte tăişuri gata să sfâşie pânza conformismului şi a blazării după care realitatea, adesea, se ascunde.

De observat rămâne şi modul în care şi-a adunat textele, cu o parcimonie laborioasă, în doar două volume apărute la un interval semnificativ de timp şi de acumulare a experienţei poetice. Dincolo de meridianele sordidului şi ale epuizării spirituale, se regăseşte destulă vervă şi miez dinamic, destulă epifanie şi gravitate, deopotrivă, în subsidiarele concretului. Spiritul său ludic-revoltat se manifestă în contrast faţă de atâtea discursuri alambicate, de-o gravitate şi-o visceralitate care ard retina ochiului, dar şi a minţii cititorului.

Asta nu înseamnă că, în volumul său de debut, Dumnelike, nu întâlnim, uneori, câte un conglomerat de imagini-radiografii ale unei lumi aflate, permanent, pe culmile disoluţiei fizice şi spirituale. Unul dintre poemele de atmosferă propune o remixare thanatic-sordidă a atmosferei bacoviene în ritmuri sepulcrale: ,,plouă din norii de cocs/ pe străzile urbei canalele refulează/ spaima celor închişi în subterane/ frica lor de înec setea de lumină/ dă pe dinafară odată cu noroiul putredei cărni care se desprinde/ de pe oasele jilave/ ţipetele serii se amplifică/ grohăitul monstruos al morţii se difuzează în boxele catedralelor” (ghost).

Trecerea de la angoasă la sarcasm şi de la gravitate la persiflare întreţine dinamica naturaleţei şi a firescului întregii sale poezii. În poemul tu nu ştii ce să faci cu un poet, Marcel ne oferă un soi de panegiric jovial al comportamentului şi al felului de a fi ale unui/ unei poet/ poete, care se află într-un total dezacord cu restul societăţii de consum: ,,tu nu ştii ce să faci cu o poetă/ să faci dragoste cu ea e o artă/ mintea ei un univers impenetrabil de către banalităţile cotidiene”. Într-un alt text, unul dintre acele hituri din repertoriul său, ni se înfăţişează regina Facebook, o prezenţă iconică a mediului virtual, surprinsă în propria bulă glamour, iluzorie, al cărei portret este developat în nuanţe sarcastic-butaforice: ,,cum rumegi gumă pe live iar boii salivează privindu-te/ cum pui tu poze din minut în minut iar like-urile curg din/ secundă în secundă/ nu te mai satură Dumnezeu/ ai fani mai mulţi decât meriţi oh tu regină facebook/ coroana ta e compusă din like-uri şi rochia ta din panseluţe”. Restul poemului împrumută, în cheie ironică, tiparul logoreic şi aberant al unui limbaj de emoticoane, format din prea puţine cuvinte... citave.

Cât despre cel de-al doilea volum, Selfie, apărut recent, Aurel Pantea afirmă, pe ultima copertă, că ,,prizele la cotidian nu sunt singurele resurse ale poemelor sale”. Într-adevăr, biografia joacă, în acest volum, roluri dintre cele mai diverse şi mai spectaculoase. Este, pe rând, personaj principal, secundar, dar şi episodic. Se lasă învăluită de aerul nostalgic sau grav al unor amintiri, dezvăluind latura ei sensibilă şi inefabilă, deopotrivă. Contactul cu moartea pare a fi epurat de orice încărcătură macabră. Tonul evocării redă tuşele parcă ale unei reverii funebre, intense şi nevralgice, în acelaşi timp. Pornind de la dramatismul contextului, spiritul observatorului recreează realitatea într-o dimensiune onirică, atenuând, astfel, tensiunea sau aerul catastrofic al momentului de grea încercare: ,,A revenit acasă după mai mult de-o lună,/ deşi deloc nu părea să fie bine./ A dus-o aşa până pe treişpe noiembrie./ În fiecare seară de priveghi am aprins la căpătâiul lui veioza,/ Privind fix într-un punct,/ aveai impresia că mortul lua, subtil, locul figurinelor,/ plutea, supravegheat de fiinţe fantastice/ care se derulau ameţitor pe cei patru pereţi,/ iar camera se transforma într-un acvariu de lumină” (Veioza).

Uneori, biografia se încarcă de ambianţa unor locuri care respiră o patriarhalitate apăsătoare pentru exuberanţa tinereţii. Nişte locuri sau timpuri care poartă un nume zBuciumat: ,,Casele de la munte au pereţii din lemn,/ strâmbi ca o tentativă de îmbrăţişare,/ afumaţi de sobe vechi./ Ocolind scaunele învelite în cârpe,/ mă aşez pe-un loc imaginar/ rezervat celor care ştiu să se mintă/ că totul va fi bine./ Dar TOTUL e-mbâcsit cu praful/ presărat din plafon peste sufletele noastre/ sufocate de tinereţe” (Întoarcerea).

La Marcel, evocarea surprinde şi o atmosferă halucinantă prin dezvăluirea unui potenţial fantasmatic-tenebros al unor ţinuturi de-o însemnătate aparte: ,,Lângă albia râului mă liniştesc/ privind înecaţii cum zgrepţăne, încercând să suie pe maluri./ Frământă lutul moale, ca nişte olari pricepuţi/ cu degete lungi, descărnate, înainte să lunece la locul lor, în adânc./ Se aşază tăcuţi, împăcaţi, pe fundul apei,/ lent, cum pionii pe tabla de şah./ Tu ce mai zici prietene?/ Încă te plimbi pe maluri/ neştiind cine a meşterit ulcelele care se usucă zilnic la soare” (Olarii râului). Bucium, acest Spoon River autohton, ,,infestat de nostalgie”, un spaţiu învins de pădurea care ,,înghite locurile cunoscute” şi unde ,,iarba e rea”, ,,pământul duşmănos”, iar ,,ploile te ţin captiv” ,,între pereţii care înaintează unul într-altul”. Ce îţi mai rămâne, în afară de acea resemnare senină şi grea ca o privire după ce ,,s-a terminat pălinca”? Un soi de sarcasm sapienţial, care mai atenuează, mai îndulceşte amarul dezolării şi al pustiului omniprezent, întrucât, ,,să mergi cu vaca la păscut a doua zi după ce te-a părăsit marea iubire”, iar ,,seara să bei singur laptele călduţ al disperării” devin modalităţi de frondă (potolită ardeleneşte), îndreptată împotriva zidului uitării şi al anonimatului care nu reuşesc, totuşi, să anuleze acel Zeitgeist al memoriei înaintaşilor, care adastă în jur.

Nu în ultimul rând, biografia capătă o vitalitate insolită, atunci când poetul ştie cum să reactiveze acele resorturi afective sau acele zăcăminte de ingenuitate ale unor fapte trăite pe viu şi prin viul grai al unor vremuri, prezenţe umane, spaţii, de altădată. Toate acestea par a fi transfigurate de eposul aparte al universurilor miniere sau forestiere, mostre de existenţă crepuscular-arcadică, desprinse parcă din proza unui Agârbiceanu sau Sorin Titel: ,,gâdilă tălpile orbului./ Arbore de cacao în Apuseni, pe crestele ninse./ Am atins piatra cu fruntea şi ea s-a încălzit,/ am ascultat dansul atomilor în viscol./ Am simţit cu inima corbului ce înseamnă hoit/ şi foamea care nu se mai sfârşeşte./ La limita şubrezeniei am abandonat/ viaţa ascetică,/ argintiile păduri de molid,/ mersul târâş prin galeriile de sare” (Micelii braille).

Toate aceste peisaje sau simţiri sunt, de nenumărate ori, reunite şi retopite în tiparele alchimice ale unei imaginaţii poetice de care te ataşezi încă de la prima lectură. Marcel ne propune un selfie aşa cum nu sunt multe, dar prin care reuşeşte să surprindă nu doar partea văzută a lucrurilor, ci, mai ales, pe cea nevăzută, mult mai fotogenică şi de anduranţă insolită.